Peştera cu Apă din Valea Leşului este situată în versantul drept al văii cu acelaşi nume, la circa 1,5 km amonte de confluenţa acesteia cu Iada.

Cu toate că intrarea în această peşteră era cunoscută şi chiar semnalată în literatura turistică din trecut, explorarea ei s-a făcut abia în anul 1953 de către un grup de speologi amatori din Cluj, condus de B. Bagameri. Curînd după aceea membrii Institutului de Speologie ,,E. Racoviţă" din Cluj realizează prima hartă a peşterii şi întreprind o serie de cercetări sistematice de biospeologie, climatologie şi morfohidrografie subterană, a căror rezultate au fost publicate în mai multe lucrări de specialitate (I. VIEHMANN şi C. PLEŞA - 1958, GH. RACOVIŢĂ şi M.ŞERBAN - 1975. GH. RACOVIŢĂ - 1980, GH. RACOVIŢĂ şi P. COCEAN - 1977, M. BLEAHU şi colab., 1976, p. 75). În 1977, un grup de speologi de la C.S.A. Cluj-Napoca forţează înaintarea şi, depăşind punctul terminus '58 (Sifonul I), pătrund într-o galerie, tot principală, pe care o explorează şi o cartează pînă la Sifonul III. În 1981, ei depăşesc şi acest sifon dar se opresc, după 45 m, în faţa unei strîmtori ce nu a fost încă depăşită. Intrarea, aflată cu 10 - 12 m deasupra albiei Văii Leşului, se deschide la baza unui abrupt surplombat sub care, datorită unui baraj natural, apele subterane formează un lac aproape permanent, cu o adîncime medie de 1,5 m, din care, la viituri, deversează la suprafaţă printr-un mic canal de curgere.

Golul subteran, cunoscut pînă în 1977 pe o lungime de circa 80o m, este format, în general, dintr-o galerie cu desfăşurare meandrată, drenată de un curs de apă cu caracter permanent a cărei albie, adîncită în depozite argi-lo-nisipoase, descrie o succesiune de meandre, lăsînd, cînd pe dreapta, cînd pe stînga, fragmente de terase aluvionare deasupra cărora se desfăşoară un lung tavan plan-orizontal cum rar poate fi întîlnit în alte peşteri. Spre amonte de acesta, peştera devine rectilinie, panta albiei creşte simţitor, depozitele aluvionare dispar treptat iar tavanul înregistrează o serie de neregularităţi determinate de prezenţa unor diaclaze care au facilitat lărgirea golului subteran şi chiar formarea unor coridoare laterale în care s-au păstrat cîteva resturi scheletice de Ursus spelaeus.

În zona primului sifon, galeria se lărgeşte spre dreapta lăsînd impresia că a luat sfîrşit. În realitate, ea continuă să se desfăşoare în lungul unei falii verticale, cu o frumoasă oglindă de ficţiune, după care, prin schimbarea structurii calcarului, care devine dolomitic, apare o nouă strîmtoare reprezentată printr-un sifon temporar deschis (II). Dincolo de acesta, se dezvoltă o galerie bogat concreţionată care, după ce descrie cîteva meandre, ia sfîrşit într-un alt sifon (HI), închis la data explorării (1977).

Peştera cu Apă din Valea Leşului s-a format sub acţiunea apelor captate în subteran prin Ponorul de la Acre. Printr-o marcare cu fluoresceină, efectuată în 1972, s-a constatat că, în cea de a treia zi de la apariţia colorantului în lacul de la intrare, fluoresceină a început să iasă şi prin Izvorul de la Firez aflat în albia Văii Leşului la circa 300 m amonte de confluenţa cu Iada. Acest fapt explică de ce pe timp de secetă apele din lacul amintit nu deversează în valea colectoare, cu toate că peştera este traversată în permanenţă de un curs de apă. Este evident că între Peştera cu Apă din Valea Leşului şi Izvorul de la Firez s-a stabilit un drenaj subteran care tinde să substituie scurgerea de suprafaţă din lungul Văii Leşului.

Sursa:

• Rusu, T. (1988) - Carstul din Munţii Pădurea Craiului. Ed. Dacia, Cluj, 254 p.
• Goran, C. (1982). Catalogul sistematic al peşterilor din România 1981.