Peştera Ciur-Izbuc sau Peştera Ciurului 1 este situată în partea de nord-vest a Gropii Ciurului, dezvoltată pe platoul carstic Runcuri Semnalată de P. A. CHAPPUIS şi R. JEANNEL (1951, p. 134), P. C.I. a fost explorată, în 1952. pe o lungime de 150 m, de către T. Rusu şi Ştefania Avram, apoi, în 1965, a fost vizitată de T. Rusit, I. Viehmann, Gh. Racoviţă şi V. Crăciun, cînd s-au descoperit şi primele urme plantare ale omului preistoric din peşterile României. După această dată s-a trecut la ridicarea topografică a peşterii şi la cercetarea intensivă a acesteia, rezultatele fiind consemnate în mai multe lucrări semnate de T. RUSU (1968), T. RUSU, I. VIEHMANN, GH RACOVIŢĂ şi V. CRĂCIUN (1969), T RUSU GH. RACOVIŢĂ şi V CRĂCIUN (1970), C. şi I. RISCUŢIA (1970), T. RUSU (1973. b, 1981) I. ORAŞEANU (1983).

Dezvoltată în Dealul Dermii, între Ponorul Tinoasei şi Groapa Ciurului, P. C.-I. se desfăşoară pe două nivele suprapuse: unul superior, fosil, şi altul inferior, temporar-activ (Fig. 69 şi 34). Nivelul superior, de origine freatică, are o lungime totală de 605 m şi este alcătuit din două tronsoane de galerii: unul, în amonte, format din Sala Paşilor şi Galeria Urşilor, în lungime totală de 341 m, care adăposteşte numeroase urme plantare ale omului preistoric şi urme de viaţă şi resturi scheletic ale ursului de cavernă, şi altul, dezvoltat în partea din aval a peşterii, constituit din Galeria Aragonitei şi Galeria Gururilor, care totalizează 264 m lungime. În timp ce primul tronson este format dintr-o succesiune de săli largi şi înalte, separate de spaţii înguste şi mai puţin înalte, cel de al doilea tronson Prezintă numeroase gururi şi formaţiuni stalagmitice, cîteva cupole de coroziune, pandante şi nivele de eroziune (Galeria Argonitei).

Nivelul inferior are o lungime totală de 425 m şi corespunde actualei galerii temporar-active, drenată de apele captate în subteran prin Ponorul Tinoasei, situat la numai 20 m de extremitatea dinspre amonte a peşterii. După ce iese din cîteva spaţii foarte înguste, inaccesibile, cursul de apă pătrunde într-o galerie spaţioasă, cu sectoare de tavan plan-orizontal, terase şi nivele de eroziune şi dispare, după circa 180 m, printr-un „ponor" inaccesibil, de unde se îndreaptă, aşa după cum s-a dovedit printr-o colorare cu fluoresceină, spre Izbucul Topliţei de Roşia. La marile viituri, apele care nu pot pătrunde prin acest ,,ponor" deversează peste ,,treapta antitetică" din subteran şi se angajează în lungul galeriei principale. Aceasta are o desfăşurare destul de meandrată şi prezintă o succesiune de nivele de eroziune, cîteva fragmente de terase aluvionare, unele deosebit de bine conservate, tunele, poduri şi canale adînci, săpate în rocă. La ieşirea din peşteră, apele se angajează şi curg în lungul unei văi de recul ce confluează cu Pîrîul Ciurului după care pătrund în Peştera Ciur-Ponor, drenează Peştera Topliţei de Roşia şi revin la Suprafaţa prin Izbucul Topliţei de Roşia. Pe lîngă elementele de morfohidrografie subterană, de o deosebită valoare ştiinţifică, P. C.I. se impune prin prezenţa urmelor de paşi ale omului preistoric, prin descoperirea unei figurine gravată pe un canin de Ursus spelaeus, şi prin existenţa a numeroase cranii şi oseminte, amprente de gheare şi labe, suprafeţe lustruite, bulgări şi vetre de Ursus spelaeus.

Sculptarea peşterii s-a făcut în trei etape mai importante: o etapă antepleistocenă, în care s-a format, în regim freatic, nivelul superior (fosil), o etapă pleistocenă, corespunzătoare nivelului inferior, temporar-activ, în lungul căruia se remarcă acele terase în rocă, nivele de eroziune şi terase aluvionare, specifica fluctuaţiilor de debit din această perioadă, şi o etapă holocen-actuală în care, mai întîi, prin scăderea debitului cursului subteran, s-au format acele canale adînci, iar apoi s-a deschis o succesiune de „ponoare", impenetrabile, prin care apele, în tendinţa lor de racordare la noile nivele de bază locale, tind să părăsească definitiv nivelul inferior.

Sursa:

• Goran, C. (1982). Catalogul sistematic al peşterilor din România 1981.
• Szilágyi, Á. 1983, Speotelex nr. 2, CJS Cluj, p.19-22.
• Rusu, T. (1988) - Carstul din Munţii Pădurea Craiului. Ed. Dacia, Cluj, 254 p.