Peştera de la Astileu, resurgenta celui mai lung sistem hidrocarstic al Muntilor Apuseni (ORASEANU, 1991), este cea mai mare pestera explorata dupa depasirea unor sifoane din Romania. Cercetarile efectuate pana in prezent (SLEZAK, 1996), au relevat existenta unei retele subterane de mari dimensiuni, a carei explorare se afla abia la inceput.

Peştera de la Astileu este situată în extremitatea de sud a comunei Aştileu, sub drumul minier ce urcă spre Călăţea

Deşi este cunoscută încă din secolul al XIX-lea, P.A. nu a fost consemnată în literatura de specialitate (speologică) decît în anul 1942, de către H. KESSLER, care o explorează şi o cartează pe o lungime de 145 m. Din anul 1957 prin amenajarea sa pentru captarea apelor pentru nevoile locale, P.A. a fost inundată, din care cauză nu mai poate fi explorată fără un echipament special de scufundare. Ulterior, ea a fost consemnată într-o serie de lucrări dintre care amintim pe cele semnate de T. RUSU (1973 b, 1975, 1981), de L. VALENAŞ şi GH. DRIMB (1978), de I. ORASEANU (1983, 1985) etc

Cu incepere din 1983 la initiativa lui Gabor HALASI demareaza lungul sir al explorarilor subacvatice (HALASI, 1984). Sifonul nr. 1 lung de cca. 25m, este depasit de Gy. BIRTALAN in 1985, post sifon fiind descoperiti 450 m de galerii. Sifonul 2 este trecut in acelasi an de catre Gy. BiRTALAN si Gisella HALASI, echipa care realizeaza de altfel si prima cartare post sifon.

Concomitent in sectorul antesifon Paul DAMM si Emil FILIP efectueaza o serie de escalade artificiale in speranta interceptarii unui ipotetic nivel superior, respectiv sunt decolmatate diverse obiective din valea dolinara Serbota, situata deasupra traseului pesterii.

Scufundarile sunt reluate in 1986 de Gisella HALASI, Serban SARBU si o echipa a C.S. HRANICKI KRAS OLOMOUC din Cehia, condusa de Lubomir BENlSEK. Cu ocazia acestei actiuni sunt depasite 7 noi sifoane, oprirea fiind dictata de un laminor subacvatic din cuprinsul sifonului nr.10. Lucrarile de cartografiere incepute in 1986 vor fi finalizate in 1988 (BENISEK, 1989), fara a se realiza insa noi descoperiri.

Dupa o intrerupere de 7 ani echipa ceha revine pentru a forta laminorul din sifonul 10. Cu aceasta ocazie Milan SLEZAK descopera o laterala submersa in cadrul sifonului 2, care se dovedeste a fi pana la urma reteaua principala a  Peșterii de la Aștileu. Se exploreaza peste 2,5 km de galerii emerse (cu exceptia  unui sifon scurt), interceptandu-se si o retea de galerii fosiIe (SLEZAK, 1996).

Intrarea, a cărei boltă se găseşte la nivelul terasei a III-a a Crişului Repede, se deschide pe fundul unei văi de recul, la baza unui abrupt de circa 15 m înălţime, care prezintă o stratificaţie cu o uşoară cădere spre est. Dincolo de intrare (8x10 m), se desfăşoară o galerie spaţioasă, cu numeroşi bolovani şi urme de curgere. După circa 60 m se ajunge la un baraj din beton armat, în spatele căruia apele formează un lac subteran, din care sînt dirijate, printr-o galerie laterală, de aproximativ 110 m lungime, la suprafaţă, în bazinele de decantare-tratare. De aici, ele sînt pompate, în medie cu circa 900 mc/zi, în alte două rezervoare de unde sînt distribuite în incinta fabricii „Refractara", pe străzile şi în gospodăriile din comuna Aştileu. La viituri, surplusul de apă deversează peste barajul amintit şi, reluîndu-şi traseul natural (prin peşteră), iese la suprafaţă într-o vale adîncă cu numeroase praguri şi marmite. După circa 250 m, valea se lărgeşte brusc iar cursul de apă pătrunde în canalul de aducţiune al hidrocentralei din apropiere.

Din marcările efectuate de T. Rusu şi I. Orăşeanu, rezultă că P.A. a fost generată de apele captate în subteran în depresiunea de la Călăţea (ponorul văii Mniera), prin pierderile din Valea Poienii şi Valea Peştişului, care fac parte din bazinul hidrografic Topa-Rîu

Bazinul său de recepţie se extinde pe o suprafaţă de circa 106 kmp din care doar 19 kmp îi aparţin în exclusivitate, 15 kmp îi împarte cu Izbucul de la Moara Jurjii (zona de difluenţă Mniera-Moara Jurjii) iar 72 kmp îi dispută cu alte drenaje subterane din bazinul superior al Văii Rîului (zona de difluenţă Poiana — Peştiş — Aştileu).

Debitul mediu al resurgenţei de la Aştileu a fost în anul hidrologic X. 1982 — IX. 1983, de 575 l/s iar în anul hidrologic următor de 356 l/s. Debitele minime înregistrate au fost de 170 l/s în anul 1981, 140 l/s în 1982, de 74 l/s în 1983 şi de 48 l/s în perioada august-noiembrie 1984. Debitul maxim s-a înregistrat în anul 1984 cînd a fost de 1169 l/s.

La viituri, apele resurgenţei se tulbură puternic fapt care impune tratarea lor înainte de a fi pompate în reţeaua de distribuţie.

Sursa:

• Speleotelex Nr.8 / 1985
• Arhivele Clubului de Speologie "Z"
• Carstul din Muntii Padurea Craiului - Teo Rusu
• Catalogul Sistematic al Pesterilor din Romania '81
• Damm, P. (1998). Studiul complex al carstului din zona Astileu - Pusta Calatea. Nymphaea, XXVI, pag.13 - 124.