Peştera de la Întorsuri (sau P. de la Ponorul Runcşorului) este situată în versantul drept al Văii Runcşorului, în mijlocul buclei pe care aceasta o descrie înainte ca apele cursului cu acelaşi nume, ce o drenează, să dispară în subteran prin ponorul existent aici, aflat în raza comunei Roşia).

Consemnată în literatura de specialitate de P.-A. CHAPPUIS şi R. JEANNEL (1951. p. 106), T. RUSU (1968) şi C. PLEŞA (1978), P. I. a fost cunoscută şi cercetată, pînă în anul 1975, numai pe porţiunea de la intrare, reprezentată printr-o sală circulară (20—22 m lăţime), dispusă în pantă, colmatată cu depozite de umplutură. Prin dezobstruarea unui coridor de legătură, speologii amatori din Spisska Nova Ves (Cehoslovacia), conduşi de ing. geol. L. Novotny, au pătruns, în august 1975, într-un gol subteran fosil, cu numeroase gururi, cruste şi formaţiuni stalagmitice, dezvoltat perpendicular pe direcţia văii primare, azi fosilă, şi paralel cu actualul curs de apă ce dispare în ponorul amintit.

Intrarea, orientată spre est, se deschide într-un abrupt calcaros, la nivelul unui fost terasament de cale ferată forestieră care ocolea Fundătura Runcşorului. Spre nord, galeria principală prezintă o succesiune de praguri, cînd pozitive cînd negative, şi se termină cu o sală din care se desprind patru culoare strîmte: două sfîrşesc cu cîte un horn iar celelalte se înfundă prin îngustare. Spre sud, galeria principală se lărgeşte treptat, adăpostesc interesante şi bogate formaţiuni stalagmitice pentru ca în partea finală să prezinte un horn de peste 10 m, înălţime, o galerie ascendentă ce se închide Prin concreţionare şi un aven de 20 m adîncime. De remarcat că, pe podeaua peşterii există, în zona hornului amintit, cîteva oase de Ursus spelaeus. Prin avenul de 20 m se ajunge într-o sală, pardosită cu pietrişuri şi nisipuri bine rulate, în tavanul căreia se înscriu cîteva hornuri şi cupole de coroziune (B—B' şi C—C'). Din cercetările efectuate rezultă că P. I. s-a format sub acţiunea apelor din Valea Runcşorului înainte de deschiderea actualului ponor adică în faza cînd apele acestei văi se drenau, total sau parţial, spre Depresiunea Roşiei de-a lungul actualului sohodol Runcşor—Albioara. Cele patru culoare din extremitatea nordică a peşterii, ce se desfăşoară spre albia, azi fosilă, a văii primare, demonstrează că trecerea apelor în subteran s-a făcut la început, prin infiltraţii în albia văii primare iar apoi prin scurgere liberă, prin actuala intrare. Aşadar P. Î. reprezintă un pasaj subteran primar de trecere a apelor din Valea Runcşorului în bazinul Văii Lazurilor, respectiv în Valea Toplicioara care a funcţionat cu mult înainte de captarea integrală a cursului de suprafaţă prin Ponorul Runcşorului.

Biospeologic, P. I. deţine o remarcabilă faună cavernicolă terestră şi acvatică dintre care amintim: araneide (Nesticus cellulanus), colembole, coleoptere bathysciinae (Pholeuon graeile chappuisi şi Drimeotus sp.), izopode, diptere, copepode ciclopide (Speocyclops troglodytes), copepode harpaticoide (Spelaeocamptus spelaeus) etc.

Alt. relativă 15m.

Bibliografie:

• Chappuis, P.A., Jeannel, R. (1951). Enumération des grottes visitées, 1927-1949 (8 -ème série). Archives de Zoologie experimentale et génerale, nr. 88, p. 81-230.
• Rusu, T. (1968) - Cercetări de morfologie şi hidrografie carstică în bazinul superior al văii Roşia (M. Pădurea Craiului). Travaux de l'Inst. Spéol. "E. Racovitza", XVII, p. 11-44.
• Ghiurcă, M., Popa, C., Sabău, I. (1986). Monografia zonei carstice Pârâul Runcşor - Pârâul Caprei - Valea Toplicioarei (M. Pădurea Craiului). Bul. Speol. FRTA-CCSS, nr. 10, p. 211-244.
• Rusu, T. (1988) - Carstul din Munţii Pădurea Craiului. Ed. Dacia, Cluj, 254 p.