Pestera de la Preguz este situată la nord de cantonul silvic cu acelaşi nume (Platoul Răcaş-Ponicioară), în partea de vest a unei depresiuni carstice drenată de un curs de apă temporar.

Descoperită de Ţ. Rusu, I. Viehmann şi Ştefania Avram, în 1962, Pestera Preguz a fost semnalată în literatura de specialitate de TR. ORGHIDAN şi colab. (1965), de T. RUSU (1981) şi de I. ORĂŞEANU (1983). În 1984, ea a fost explorată şi cartată de membrii C. S. „E. Racoviţă", Bucureşti (conduşi de V. Lascu), pe o lungime de 758 m din care 450 m sînt activi.

P. P. este formată, la început, dintr-o galerie descendentă, care debuşează într-o sală de confluenţă (20 X 8 x 7 m) pe podeaua căreia se află numeroase blocuri şi depozite aluvionare. Pe dreapta, se desprind două galerii ascendente: una de 22 m şi alta de 30 m. Pe ultima se află cîteva praguri şi un horn în care s-a atins cota pozitivă maximă de +11 m.

În extremitatea aval a sălii de confluenţă se pătrunde într-o galerie îngustă şi joasă (0,4 m înălţime), care coteşte brusc spre vest, şi, după circa 40 m, primeşte, din stînga, o galerie-aflu-entă, ascendentă, ce se termină în „fund de sac". Galeria principală descrie, în continuare, un traseu foarte sinuos, cu trei sifoane temporare, după care se îndreaptă spre nord-vest. Curînd, pe stînga, se desprinde un diverticul suspendat care se înfundă treptat, iar apoi peştera continuă sub forma unei galerii meandrate cu lăţimi medii de 1,5 m şi înălţimi ce variază între 0,4—1,8 m. În sectorul final, orientat est-vest, se întîlneşte un sifon temporar-închis, după care urmează un altul închis situat la —32 m faţă de intrare.

Formarea Pesterii Preguz se datoreşte apelor din depresiunea amintită. În ceea ce priveşte însă direcţia de scurgere a acestora dincolo de sifonul terminal, nu se poate spune încă nimic concret. După poziţia sa geografică şi din elementele tectonicii locale s-ar putea presupune că apele din această peşteră urmăresc falia ce se desfăşoară, în prelungirea Pesterii Preguz, pînă în Valea Vida. unde ar putea să apară prin puternicul izvor carstic de la Cîmpul Lăutoare. Cum însă, în imediata sa apropiere se află Ponorul lui Marchiş care a fost marcat cu fluoresceină, nu este exclus ca apele din această peşteră să intercepteze acel drenaj subteran, demonstrat, prin intermediul căruia să revină la suprafaţă în Izbucul Topliţei de Vida.

Sursa:

• Rusu, T. (1988) - Carstul din Munţii Pădurea Craiului. Ed. Dacia, Cluj, 254 p.
• C.Goran - Catalogul sistematic al peşterilor din România - 1982