Peştera de la Valău este situată în versantul drept al Cheilor Albioarei, aval de confluenţa cu culoarul carstic ce se desfăşoară înspre Jofi-Merişor, vizavi de Peştera Crucii, satul Ţarina, comuna Roşia

Descoperită şi parţial explorată, în 1962, de către T. Rusu, I. Viehmann şi Ştefania Avram. P. V. a fost semnalată în literatura de specialitate de T. RUSU (1968). În 1986, ea a fost explorată şi cartată, pe o lungime de 259 m, de către membrii C. S. „E. Racoviţă" Bucureşti, conduşi de V. Lascu.

Intrarea, orientată spre est, mascată de cîţiva arbuşti, are o formă ovală (2,5 x 1 m). Cursul de apă care drenează peştera străpunge, la ieşire, o „barieră" de calcar şi reapare la baza acesteia sub forma unui izvor, dirijat spre o albie de adăpat vitele de unde şi numele, care reprezintă o importantă sursă de alimentare cu apă din lungul cheilor. Curînd după intrare, se pătrunde într-o galerie al cărui tavan coboară brusc şi se menţine între 0,2 - 0,7 m înălţime. După 29 m de la intrare, se ajunge într-o sală de confluenţă al cărui tavan urcă pînă la 5 m . De aici, spre dreapta, se pătrunde într-o galerie strîmtă şi scundă (1,0 X 0,5 m), slab ascendentă, temporar-activă, cu desfăşurare meandrată, ce se închide, după circa 33 m, cu un sifon impenetrabil.

Pe stînga Sălii de Confluenţă se dezvoltă o a doua galerie, tot ascendentă, drenată şi ea de un curs de apă temporar, care, după o desfăşurare spre sud, se îndreaptă, brusc, spre vest. Spre deosebire de galeria de acces şi afluentul de dreapta, aceasta este mai evoluată avînd dimensiuni ce variază între 1,0 - 4,0 m lăţime şi 1,0 - 3,0 m înălţime, prezintă un traseu mai sinuos, cu schimbări bruşte de direcţie, adăposteşte cîteva hornuri, plaje de nisip şi nivele de eroziune, precum şi cîteva galerii laterale. După circa 110 m, ea se închide cu un sifon aflat la 2,3 m faţă de intrare.

P. V. reprezintă un exemplu tipic de modul în , care curgerea de suprafaţă, din lungul unei văi ce evoluează pe formaţiuni carstificabile, ne putînd ţine pas cu adîncirea pe verticală a colectorului principal trece în subteran, unde îşi organizează o reţea de goluri carstice iar de-a lungul văii primare se dezvoltă o succesiune de doline transformîndu-se în vale dolinară. Din morfologia reliefului de la suprafaţă rexuîtă aşadar că P. V. s-a format sub acţiunea apelor din două văi, azi dolinare, ce confhiesză aproximativ pe verticala sifonului situat la +2,3 m; una, caie se desfăşoară spre dramul minier ce o duce la Luncasprie (înspre cota 477 m, „La Brazi"), şi alta spre Dealul Văratec (477 m), pe al cărui versant nord-estic apare un izvor (Fîntîna Roşie), a căror ape dispar în prima dolină de la obîrşia acestei văi.

Sursa:

• Rusu, T. (1968) - Cercetări de morfologie şi hidrografie carstică în bazinul superior al văii Roşia (M. Pădurea Craiului). Travaux de l'Inst. Spéol. "E. Racovitza", XVII, p. 11-44.
• Rusu, T. (1988) - Carstul din Munţii Pădurea Craiului. Ed. Dacia, Cluj, 254 p.
• C.Goran - Catalogul sistematic al peşterilor din România - 1982