Cu numai 20 m amonte de aceasta din urma în abruptul care însoțește valea pe acest tronson, se schiteaza, la nivelul luncii majore, o deschidere aparent lipsita de importanta (1,20 X 0,75 m), care continua cu o galerie îngusta si scunda, drenata de un mic curs de apa. În mod obisnuit, în aceasta galerie se afla cîteva bazine cu apa, dezvoltate din perete în perete si, uneori, chiar pîna în tavan, lasînd impresia ca este inaccesibila. Profitînd de scaderea nivelului apelor din aceasta galerie, ca urmare a unei perioade mai îndelungate de seceta, o echipa de speologi amatori de la Oradea, formata din A. Nagy, A. Lorincz. si E. Suket, a fortat înaintarea reusind sa patrunda, în august 1973, într-o vasta retea de goluri subterane explorata si cartata pîna la finea anului 1975 pe o lungime de 3.177 m (L. VALENAS si GH DRlMBA, 1978, P. 301).

Sectorul dinspre aval al acestei retele este alcatuit dintr-un labirint de galerii fosile, ascendente, bogat concretionate, cu sali de mari dimensiuni (Sala Mare 37 X 31 X 12 m, Sala Padurii împietrite 31 X 16 X 6 m, Sala Mijlocie 32 x 19 X 17 m etc.), separate de spatii cînd înguste si scunde, cînd largi si înalte, dezvoltate, în cea mai mare parte a lor, pe stînga galeriei active. Sectorul din amonte de confluenta cu Galeria cu Borna este format dintr-o singura galerie, temporar-activa, cu desfasurarea meandrata, de circa l km lungime din care au fost cartati numai 724 m. În general, aceasta se caracterizeaza printr-o panta foarte mica, o latime medie de 4—5 rn o înaltime ce scade treptat spre fundul pesterii, de la 13— 10 m, în zona ultimei confluente, la 0,30—0,12 m, în partea sa finala. Prezenta apei, din perete în perete, în tot lungul acestui tronson de galerie si tavanul foarte coborît, constituie pentru exploratori un „examen" greu de trecut.

Formarea pesterii poate fi artibuita apelor din Valea Poienii care au drenat, succesiv, galeriile ce se dezvolta înspre versantul drept al acestei vai. De altfel, pe acest tronson de vale au loc si în prezent o serie de pierderi de apa ce s-au dovedit, de I. Oraseanu, (1983), ca reapar la suprafata prin Pestera de la Astileu. Actualul curs de apa, din sectorul din amonte al pesterii, pare sa fie alimentat de apele de infiltratie si probabil, chiar de niste pierderi organizate, la nivelul Dealului Osoi, a caror puncte de captare în subteran înca nu au fost depistate.

Succesiunea pe verticala a celor trei intrari ne determina sa afirmam ca toate acestea au fost generate de unul si acelasi curs de apa care a coborît, din timp în timp, la nivele tot mai coborîte, pentru a se racorda la baza locala de eroziune, respectiv la albia Vaii Poienii.

Sursa:

• Rusu, T. (1988) - Carstul din Munţii Pădurea Craiului. Ed. Dacia, Cluj, 254 p.
• Goran, C. (1982). Catalogul sistematic al peşterilor din România 1981.