Ponorul Runcşorului (numit şi Pn. de la întorsuri sau Pn. din Fundătura Runcşorului) reprezintă unul dintre cele mai clasice şi mai interesante ponoare din Munţii Pădurea Craiului şi se află în extremitatea din aval a văii cu acelaşi nume.

Fundătura în care are loc pierderea cursului de apă se înscrie în relief sub forma unei bucle de meandru, din ce în ce mai adîncă, care-l întoarce cu aproape 270° faţă de direcţia de curgere din amonte. De jur-împrejur, fundătura respectivă este străjuită de versanţi tot mai abrupţi spre aval (10 - 25 m) şi care închid între ei o luncă terasată (25 - 60 m lăţime), formată din depozite groase de aluviuni. Trecerea apelor în subteran se face prin cîteva sorburi, a căror poziţie se schimbă mereu. La viituri, întreaga fundătură se transformă într-un lac temporar ce se extinde spre amonte, în funcţie de debitul Runcşorului, pe mai multe sute de metri. Cursul de apă, cu un debit ce variază între 0,025 - 2,0 m3/s, provine dintr-un bazin de recepţie de 9,5 km2, dezvoltat pe şisturi cristaline şi pe un complex de roci detritice, werfeniene. Captarea propriu-zisă este ultima şi cea mai importantă din lungul văii primare Runcşor - Sohodol - Albioara. Printr-o marcare cu fluores-ceină, efectuată de T. Rusu şi I. Chira în 1966, sa constatat că apele sale revin la suprafaţă prin Izbucul de la Bulbuci, situat la obîrşia Văii Toplicioara, afluent de dreapta al Văii Lazurilor.

Din elementele morfohidrografice ale zonei în care se înscrie, rezultă că primul drenaj subteran care se organizase între Valea Runcşorului şi Valea Toplicioarei avea ca puncte extreme Peştera de la întorsuri, ca insurgenţă, şi Peştera Seacă din Pîrîul Caprei (22), ca resurgenţă. Ulterior, în tendinţa şi de racordare la nivelul de bază local, acesta trece la un nivel inferior, stabilindu-şi insurgenţa în zona Fundăturii iar resurgenţa în Peştera cu Apă din Pîrîul Caprei (21). În final, zona de captare, în care sînt transportate şi depozitate mari cantităţi de depozite aluvionare, se dezvoltă foarte mult şi ia forma actuală, iar resurgenţa se mută în Izbucul de la Bulbuci. Din acest moment Peştera cu Apă din Pîrîul Caprei, care se deschide la nivelul albiei văii, îşi dublează funcţia, devenind receptoare, pentru apele din Pîrîul Caprei  -  în perioadele de secetă  -  şi debitoare, la viituri, pentru apele drenajului subteran care o traversează.

În ultimul timp, cursul de apă din Pîrîul Caprei, al cărui bazin de recepţie este dezvoltat pe formaţiuni necarstificabile, tinde să-şi adîncească albia din faţa intrării şi chiar să-şi croiască un alt traseu, de evitare a acesteia, astfel încît numai la viiturile determinate de ploile torenţiale apele se înscriu şi în albia ce se desfăşoară spre intrarea în peşteră. Odată intrate în subteran ele confluează cu apele captate prin Ponorul Runcşorului şi, după ce dispar prin sifonul dinspre aval reapare din peşteră aşa cum s-a dovedit printr-o marcare cu fluoresceină, prin Izbucul de la Bulbuci.

În schimb, la marile viituri, din timpul ploilor abundente şi de lungă durată, ca şi la topirea zăpezii, aceeaşi peşteră debitează cantităţi enorme de apă ce ocupă, la debite maxime, toată secţiunea intrării. La ieşire, acestea se înscriu şi curg în albia văii Caprei şi, după 150 m, trec peste o succesiune de praguri, formînd cascade tumultoase, după care reîntîlnesc apele drenajului subteran ce debuşează la Suprafaţa prin izbucul amintit (T. RUSU, 1968, 1981).

Sursa: Teo Rusu - Carstul din Muntii Padurea Craiului